Dragi prieteni, m-am gândit că ar fi interesant să aflați cum s-au petrecut lucrurile în această poveste din titlu, care a devenit folclor local. Odată pentru că este foarte interesantă, a doua pentru că am descoperit că multă lume nu știe ce s-a întâmplat mai exact, crezând că un neamț a fost omorât. Și, în plus, pentru că această crimă s-a petrecut în beciul casei familiei mele, unde m-am născut și unde am revenit să locuiesc de câțiva ani.
Povestea este de fapt despre împușcarea lui Vasile Volmer și este o întâmplare adevărată. Petrecută spre sfârșitul războiului, mai exact în timpul retragerii armatei germane de pe frontul de est. Întâmplarea a avut două episoade. Primul s-a petrecut la începutul războiului, în timpul ofensivei armatei germane în drumul spre răsărit. Atunci România era aliată cu Germania, așa că a oferit sprijinul necesar ofensivei. Pe acest criteriu, în toate localitățile care erau în zona granițelor, erau lăsate trupe germane.

Brusturoasa se afla în această situație, fiind aliată cu Puterile Centrale. Deoarece la începutul celui de-al doilea Război Mondial, în 1940, Transilvania a fost cedată Ungariei fasciste conform Tratatului de la Viena, fosta graniță cu Imperiul Austro-Ungar de la Palanca, a fost reinstituită. Trupele germane și-au lăsat în urmă, în aceste localități, soldați și ofițeri care trebuiau cazați. În curtea bisericii era comandamentul trupelor din Brusturoasa. Comandantul era cazat în casa unei familii mai de vază din sat, iar restul soldaților erau grupați în anumite locuri, de exemplu în curtea lui Gică Șelaru, pe Camenca la Păpușa Porea, ori mult mai la deal, la Furceanu, acolo unde acum locuiește Filaret Bou.
Vasile Volmer (tatăl lui Ghiță și al lui Nicolae) avea, aproximativ vizavi de gară, o cârciumă care era și prăvălie cu de toate. La Vasile lucra o tânără din sat, Susana, care ajuta la toate treburile din gospodărie. Cum tinerețea e întotdeauna frumoasă, se pare că unui ofițer neamț i se aprinseseră călcâiele după această fată și a încercat să abuzeze de ea. Vasile, care era răspunzător în fața părinților de siguranța fetei, a intervenit, iar situația a degenerat și se pare că Vasile i-ar fi dat ofițerului o palmă. Nu știm dacă această ceartă a fost mai mare ori nu, sigur însă este că ofițerul neamț a fost extrem de jignit, jurând să se răzbune. Nu putea riposta atunci, fiindcă românii la acel moment erau aliații germanilor, și ar fi fost pedepsit.
Ocazia răzbunării a venit abia după ani de zile deoarece, atunci ofițerul a fost nevoit să plece mai departe cu trupa, pe frontul din Rusia. Și iată că, războiul și-a întors mersul, de data aceasta spre apus. Nemții, în retragerea lor, au hotărât să distrugă totul în urma lor, pentru a bloca pe cât se putea de mult înaintarea rușilor care îi urmăreau. Atunci au fost distruse gara, podul de fier și tot centrul Brusturoasei.

Iar acel ofițer care fusese pălmuit de Vasile Volmer, nu a uitat afrontul și a revenit în Brusturoasa, hotărât să-și încheie socotelile cu cel care îndrăznise să i se opună. Dacă nu știm exact cum a fost conflictul inițial, știm cum s-au întâmplat lucrurile la final, chiar de la fiica Susanei, care a auzit povestea în casă, de multe ori în anii care au urmat războiului.
Așadar, întâmplător, Vasile venise până acasă împreună cu Susana după provizii, deoarece familia sa, ca și oamenii din centru, erau refugiați pe Camenca. Deși se spune că ar fi fost unii oameni care l-au avertizat că este căutat, el nu s-a așteptat că neamțul chiar va veni să-l caute și a fost luat prin surprindere. Sub amenințarea armei au fost duși prin grădini, spre deal, până la casa babei Burlăcița, unde acum locuiesc eu, și i-a băgat în beci. Probabil se temea că ar putea fi prins de soldații români și nu l-a executat undeva în public. Dar, în întunericul beciului, lașitatea și-a găsit calea spre răzbunare. Ofițerul neamț a dat-o la o parte pe Susana, apoi l-a împușcat pe Vasile Volmer. Susana avea să își amintească toată viața cum se auzea gâlgâind sângele din rănile celui care murea. Apoi ofițerul a luat-o de mână pe Susana, vrând să plece cu ea, prin grădini spre fundul Camencii. Susana l-a făcut să înțeleagă că este o uliță, care duce tot acolo. Așa că au luat-o pe uliță. După următorul cot, la o poartă erau două femei, una dintre ele având o fetiță în brațe. Susana, când le-a văzut, s-a smucit din mâna neamțului și s-a prins de mâna uneia dintre ele. Ofițerul nu a mai îndrăznit să o ia înapoi și a plecat mai departe, așa că Susana a scăpat.

În imaginea alăturată, o puteți vedea în centru pe străbunica mea Paraschiva Burlacu (Burlăcița), împreună cu familia sa, adică nepotul Ghiță Bânțu (dreapta sus), soția nepotului, Lența (stânga sus). Bunica mea Lența, o ține în brațe pe fiica ei Maria (Coca), iar alături de Paraschiva este Culiță Bânțu, care a fost tatăl meu. Poza a fost făcută chiar în acel an 1944, Paraschiva având atunci 80 de ani, iar tatăl meu 4 ani. În casa și beciul Paraschivei, s-a petrecut scena finală a poveștii pe care tocmai v-am împărtășit-o.
Deși povestea este una tragică, voi adăuga un post scriptum care va aduce și un zâmbet, având legătură tot cu această întâmplare.
După aproape 20 de ani de la această întâmplare, părinții mei s-au căsătorit. Mama, ajungând să locuiască aici, avea o teamă grozavă să intre în beci, temându-se de fantoma lui Volmer. Dar într-o seară, singură fiind acasă, a tot așteptat să se întoarcă cineva, să aducă ceva de mâncare din beci, fiindcă pe atunci nu era curent electric, deci nici frigider, așa că totul se păstra în beci. Tata era la serviciu, iar bunicii nu mai ține minte unde or fi fost. Când a răzbit-o foamea, și-a luat inima în dinți, și a coborât în beci cu felinarul. A luat ce trebuia de acolo, iar când a ajuns înapoi în casă, a descoperit cu uimire că era chiar 12 noaptea, ora când se spune că umblă spiritele rele. Doar că nu i se întâmplase nimic, așa că după asta, nu s-a mai temut niciodată de fantoma lui Volmer.
Vremuri de poveste, care se cer știute, fiind pagini din istoria satului nostru. Și pe care sper că le veți da mai departe și celor care nu le aflaseră încă.

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.
Doamne, ce poveste ! Un argument în plus că poveștile pot fi și adevărate.
Este impresionanta,cu atât mai mult , cu cât este vorba despre familia ta.