Spre încântarea mea, la inițiativa ghidului nostru de Brusturoasa Georgel Ababei, dar împreună și cu soția sa Oana, am plecat să revăd Șugura, dar și Buruienișul de sus. Nu mai fusesem acolo din copilărie. Și parcă mă aflam într-o altă lume, plină de necunoscut, dar frumoasă din cale afară. Am ajuns spre seară și fără dronă, care ne-ar fi permis să descoperim satul de sus, însă am surprins câteva imagini care v-ar putea încânta și invita la o vizită în acest loc superb și liniștit. Plus că drumul este destul de bun.

Atâtea căsuțe superbe, unele cocoțate pe câte o coastă, atâtea priveliști încântătoare, încât ar fi trebuit să facem un articol doar cu poze! Aici am găsit bisericuța catolică din vârf de munte, care a protejat nu doar credința, dar a și tăinuit secrete bine ascunse pe care le vom descoperi în alt articol.

Nu vă mai spun de atmosfera de liniște, de calm, telefonul nu prea are semnal, ca să te deranjeze ….. Și pe când admiram împrejurimile, ne-au înconjurat oile, vacile, care trăiesc acolo ca în rai, fără mașini zgomotoase, fără tren…. Vaci curate și bine îngrijite, de oameni gospodari, cum se zice.

Și mici lucruri neașteptate, de fapt un bolovan uriaș, pictat de mâna cuiva cu ochi de artist, având o gură strâmbă și un ochi cam violet…

De fapt, această plimbare avea și un alt scop, acela de a regăsi urmele de pe teren ale unor lucruri aflate din arhivele digitale cercetate în ultimii ani. Iată una dintre informațiile demne de aflat și de către voi, dragii mei prieteni.

Am descoperit cum doi întreprinzători ai acelor ani 1920, se pare că evrei, au decis să-și deschidă la Șugura, o fabrică de cherestea numită „Șugura”. Deja în Agăș funcționa de peste 100 de ani fabrica de cherestea Gotz, ori Italo-Română, depinde de perioadă. Pe lângă acest gigant, mai existau multe mici făbricuțe și în Brusturoasa, și în Agăș și Palanca, ori Asău. După adresa declarată de cei doi asociați, putem presupune că noua fabrică era amplasată pe malul stâng al pârâului Șugura, pentru că dacă ar fi fost pe cel drept, ar fi aparținut de Brusturoasa. Oricum, aceste mici fabrici erau amplasate cât mai aproape de pădure, pentru că transportul buștenilor până în sat era complicat pe atunci. Nu am reușit să aflu decât că, probabil fiindcă le mergea bine, în 1923 asociații au decis să mai prelungească termenul de existență a afacerii. Mai mult nu am găsit, cel puțin deocamdată. Pe teren, după ce am tot întrebat, nimeni nu auzise de această făbricuță. Ea a existat însă, cu certitudine.

Iată după ce alte relicve umblam pe Șugura…. O cale ferată înființată în anul 1926, după cum se poate afla din imaginile alăturate. Iar această linie ferată încă mai exista în 1943, conform unui tablou publicat de Ministerul Lucrărilor Publice și Administrației în M.O. 253/28 oct. 1943. Îmi imaginez totuși, că luptele grele din timpul celui de-al doilea Război Mondial, au distrus această cale ferată. Deși nimeni nu își amintea despre așa ceva, se pare că ani de zile au mai existat fragmente din acea liniuță, după cum ne-a spus un locuitor al satului. Citind cu atenție, pare că firma Goetz ar mai fi avut și o altă fabrică pe Șugura!

Negăsind pe nimeni care să știe ceva, am trecut la planul B. Știam că pe acolo, pe undeva, stă Măriuța Andreșoaie, doar că nu am nimerit din prima. Am strigat la altă poartă, dar din fericire nu a răspuns nimeni. Până la urmă am ajuns unde trebuia. Din întâmplare, acolo se afla și ginerele său, Emil Bodor, care ne-a mărturisit că el este cronicarul familiei și că este pasionat de tot ce înseamnă istoria locurilor. De la el am aflat o informație extrem de prețioasă, care vine în completarea alteia pe care o aveam de demult. Însă despre asta, vom vorbi în alt articol, după ce vom afla mai multe detalii.

La cei 87 de ani ai săi, Măriuța Andreșoaie este o mare povestitoare. Deși plecasem la Șugura să aflăm despre acea făbricuță dar și despre calea ferată forestieră din 1926, am aflat mulțime de detalii despre anii de sfârșit, dar și de după, ai celui de al doilea război mondial. Măriuța Andreșoaie a ajuns pe Șugura abia după sfârșitul războiului și avea doar câțiva ani. Nu știe mare lucru despre ce va fi fost în acele locuri înainte de venirea sa. Tatăl său, Petrea Hoașcăr, plecat pe front, nu s-a mai întors. Iar casa lor din Buruieniș a ars la retragerea germanilor. Măriuța, mama sa Ana și mătușa Floarea au fugit în fânaț, la Buruieniș, într-un grajd al lui Brescanu, unde au stat până ce a dat frigul. Când s-a făcut prea frig ca să mai stea acolo, au fost primite de către familia Dascălu (a lui Frizeru) în casa lor, undeva pe ulița de la Crețu. Casa lor avea doar două odăițe, și aveau și ei 3-4 copii. Dar în acele vremuri oamenii erau cu toții săraci, și erau mult mai înțelegători, ajutându-se mult unii pe alții. Iarna aceea au petrecut-o acolo. Tatăl nu s-a mai întors, a murit la Cotul Donului. Așa că autoritățile le-au dat loc de casă pe Șugura, unde au ajuns ea cu mama și cu mătușa. Copil fiind, nu știa prea multe lucruri despre locul unde a ajuns, doar auzise de la bătrâni că pe malul pârâului trecuse cândva o liniuță.

Acolo era un loc gol, un deal cu fâneață. Două femei și un copil….. Mama s-a dus și s-a angajat la fabrică, la Agăș, fiindcă trebuiau să mănânce. De clădit casă, vă imaginați că era greu tare. Mica Măriuța, a mai umblat la școală, „o vară și o iarnă”, pe Camenca. Școala de la Brusturoasa arsese. Elevii urmau cursurile la școala Camenca. Iar Măriuța se ducea peste deal, pe o scurtătură, pe unde ajungea undeva la Roșu, și apoi la școală. Prin zăpezi până la genunchi, dar până la brâul lor de copii…. Erau vreo 5-6 copii care mergeau împreună.

De fapt, până să ridice o căsuță, nici acolo nu aveau unde locui. Așa că s-au găsit alți oameni ai lui Dumnezeu, familia Gărghi, care le-a adăpostit pe toate trei, vreme de ani de zile, se pare că vreo 5-6. Cumva au încropit o căsuță, pe care mai târziu, după ce Măriuța s-a măritat cu Costică Andreșoaie, au mai mărit-o.

Și pentru că tot eram pe urmele istoriei, am descoperit, tot spre uimirea mea, și clădirea de piatră care fusese ferma familiei Rosetti, în urmă cu peste 100 de ani, și practic până la venirea comuniștilor, care au confiscat averile moșierilor și ale „chiaburilor”, pe nedrept. Auzisem că undeva a existat acea fermă, însă nu aveam în minte locul unde să fi fost, dar mai ales nu crezusem că ar mai exista vreo clădire. Acolo mai există și un grajd foarte mare, care se pare că ar fi din vremurile de după război. Casa de piatră a ajuns după război în posesia lui Ștefan Andreșoaie, socrul Măriuței noastre. El era în acei ani de după război, pădurar. Și casa lui, din centrul Brusturoasei, (unde avea să-și construiască Didel Condrea altă casă) arsese la retragerea germană. Neavând unde mai sta, a primit voie să locuiască împreună cu familia în casa de piatră. Casa de piatră avea să rămână până la urmă, în familia Andreșoaie.

În final, frumusețea aventurii a fost că plecasem pe urmele istoriei și le-am găsit, chiar dacă nu pe acelea pe care le așteptasem. Credeți-mă că o asemenea plimbare prin aceste locuri minunate, vă poate aduce nebănuite clipe plăcute. Desigur că oricare excursie prin locuri străine este frumoasă, dar cea făcută prin locurile natale este și de suflet, fiindcă vom afla lucruri despre rădăcinile care ne-au crescut și ne-au hrănit. Vă spun sincer, că într-adevăr m-am simțit ca un turist și mi-a plăcut teribil, iar cele povestite de Măriuța Andreșoaie, mi-au topit inima.

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

2 comentarii la „Turist în Brusturoasa!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page