Iată că a mai trecut un an și se apropie Anul Nou. Așa că ar fi interesant să aflăm câte ceva despre ce au însemnat și încă mai înseamnă obiceiurile de iarnă pentru comunitatea din Brusturoasa, dar și de când au apărut ele în satul nostru.

Despre obiceiul de iarnă numit „Jianul”, la noi în zonă se știe că până în urmă cu vreo 30 de ani, era piesa de rezistență a sărbătorilor de iarnă. În acele vremuri „Ursul” nu era mai important decât „Jianul”. „Capra” avea și ea un rol însemnat în  tabloul datinilor de la noi din sat, fiind o parodie a nunții țărănești. La fel era și „Mocănașul”, care era o variantă cu haiduci, dar pentru copii. Trecerea anilor a adus schimbări importante în această ierarhie.

Oricum, pentru tinerii care nu au prins vremurile de dinaintea revoluției din 1989, ar trebui să reamintim cum decurgeau lucrurile în perioada sărbătorilor de iarnă. Toate cetele care pregăteau unul sau altul dintre aceste obiceiuri, nu ieșeau prin sat mai înainte de 31 ianuarie. Repetițiile se făceau în locuri retrase, să nu audă nimeni ce pregăteau. Cel puțin, cei care pregăteau un „Urs”, făceau repetițiile pe câte un deal, departe de sat. Serile, fiindcă atunci repetau, făceau câte un foc, ca să aibă lumină și să se poată încălzi. Fiecare ceată de urs pregătea câte o bătaie de tobă specială, și ceilalți nu trebuiau să o afle.

Exista o demarcație clară între obiceiurile de Crăciun și cele de Anul Nou. În ajun de Crăciun se mergea doar cu colinda, apoi în cele trei zile de Crăciun se mergea doar cu Steaua. Era de neconceput să iasă Jianul, ori Urșii, Caprele ori Mascații, mai devreme de 31 decembrie. Abia atunci, pe la 11.00 – 12.00, toate cetele ieșeau de pe toate ulițele și se adunau la primărie, pentru obținerea autorizației. Rând pe rând, cetele făceau un joc în fața autorităților, apoi intrau separat în niște încăperi, unde miliția de atunci îi trecea pe niște tabele, îi punea să se demaște, și fiecare era scris acolo, cu numele și ceata și masca pe care o purta. Această procedură era necesară pentru a preîntâmpina eventualele infracțiuni, bătăi ori alte nereguli. Acum, asemenea metodă nici nu mai este de imaginat.

 Nu știm când să fi apărut ,,Ursul”. Bătrânii îl știau de mai înainte de anul 1900. Până prin anii ՚80 ai secolului trecut, la noi în sat ca de altfel și în satele vecine, bătaia de tobă tradițională a jocului ursului, se făcea cu un singur băț. Ceata de urs avea o singură piele de urs, rareori două sau trei. Toboșarii purtau capele roșii cu oglinzi și cu fire de grâu. Piesa avea mai multe personaje, adică mascații, baba și moșneagul, jidanii. Rând pe rând ei intrau în prim plan, jucând într-un stil special, bătaia tobelor și cântecul fluierului fiind diferite pentru fiecare rol.

Ceva mai târziu, undeva mai la vale, poate prin Dărmănești, a început un nou mod de a bate tobele, mai complicat, folosindu-se două bețe. Sonoritatea era cumva mai interesantă, și a prins repede în comunitatea celor ce iubeau acest obicei de iarnă.

Treptat, a crescut numărul de piei de urs, cetele au sporit ca număr de toboșari, în prezent ajungându-se ca o singură ceată de urs să aibă 60-70 sau chiar peste 100 de piei de urs. Este o desfășurare de forțe impresionantă, dar cumva, câștigând în măreție, s-a pierdut din simplitate și din acel sentiment de tradiție adevărată.

Dar, să revenim la „Jian”. Căutând prin sat, am găsit sumedenie de oameni care au fost membri ai cetei de „Jian”. Cu toții, deși au avut de-a lungul timpului roluri diferite, știu piesa din capăt în capăt. Nostalgia acelor vremuri îi face să mențină vie în memorie piesa. Deseori, când se întâlnesc la o mică petrecere cu două-trei familii, mai spre sfârșit fac un Jian, cap-coadă, chiar dacă sunt puțini. Este cireașa de pe tort a petrecerii. Fiecare dintre ei a moștenit pasiunea din familie, tații și bunicii lor jucând și ei Jianul cu zeci de ani în urmă, unii mai mult de o sută de ani.

„Jianul” este o piesă de teatru popular, care povestește în versuri faptele de haiducie ale celui care a fost Iancu Jianu. Personajul principal, însoțit de ceata sa de haiduci, se ascunde în munți. Treptat se mai alătură câțiva tineri, nemulțumiți de cum merg lucrurile în țară. Paza cetei este strictă și cei care vor să se alăture sunt cercetați, unii chiar reținuți. Doar că Jianul este arestat de către poteră. Vin rând pe rând la Jian, iubita sa, dar și mama sa. Se duc negocieri pentru răsplătirea căpitanului poterei și a vânătorului care l-au arestat, cu scopul de a-l face scăpat pe Jian, lucru care reușește.

În timpurile când nu era curent electric, nici radio, nici televizor, oamenii din sate nu puteau ajunge în oraș la teatru. „Jianul” era piesa de teatru care venea la ei acasă. Deoarece durata piesei era de peste o oră, jienii erau chemați în casă. Preșurile erau trase la o parte de pe podele. Din beci era adus vin cu găleata, din pod cârnați și slănină, gazdele se așezau pe paturi, pe scaune ori pe jos și începea spectacolul. Trupa era mare, avea ca la vreo 15 haiduci, fiecare având roluri lungi, cântate. Nu oricine intra în trupă. Trebuiau să aibă voce bună și puternică, statură de voinic, costum național alb ca laptele, chimire, căciuli, plete, puști și tot ce mai trebuia din recuzita necesară. Iancu Jianu se distingea de ceilalți haiduci prin căciula brumărie.

În realitate, faptele lui Iancu Jianu au fost mult mai multe, deoarece adunase prin anii 1800-1810 vreo 2000-3000 de haiduci, adică o adevărată oaste, cu care făcea legea în Țara Românească. Făcea danii bisericilor și construia clădiri pentru binele obștesc. În 1821, i s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu, făcând joncțiunea dintre haiduci și panduri, într-un cadru emoționant. A avut o viață extraordinară, care merită să fie aflată, nu doar dintr-o baladă.

Lucrul care m-a nedumerit cel mai tare, a fost acela că tocmai aici, în Moldova, faptele de vitejie ale acestui haiduc au devenit parte a folclorului local. Urmând calea arhivelor și a informărilor din diferite surse, m-am străduit să aduc puțină lumină. Nu pretind că am găsit adevărul, poate doar am mai ridicat niște semne de întrebare.

Nu înțelegeam de ce doar în Moldova se păstrează această piesă de teatru popular. Fiindcă, întrebând la muzeul din Caracal, și la casa memorială a lui Iancu Jianu, am primit răspuns că la ei nu este păstrat un asemenea obicei. Au ceva oarecum asemănător, dar forma întâlnită la noi, nu. Mai scormonind, am ajuns la Vasile Alecsandri al nostru, care era din Bacău. Acesta, în anii 1845-1846, poate și mai devreme, a bătut toate satele și munții din Bacău, dar și din alte județe ale Moldovei, culegând balade, cântece bătrânești și poezii. Toate acestea au fost pregătite pentru tipar în 1847, doar că a izbucnit revoluția din 1848, așa încât publicarea a întârziat câțiva ani. Așadar, în anul 1852 avea să apară primul volum din culegerea acelor comori, sub numele de „Poezii poporale ale românilor”, vol. I, în care se găsește și „Jianul”.  

Alecsandri a prelucrat textele găsite în teren, dar fără a le modifica esența și mesajul. Doar le-a dat o formă compatibilă cu apariția într-o carte. Așa că, undeva prin zona noastră, se pare că a găsit „Jianul”. Poezia apărută atunci, în primul volum, a continuat să circule, și se pare că a fost și predată în școli. Dar, se menține întrebarea: de ce Jianul aici?! Un fapt care aduce mirare este și existența într-un sat din comuna Ghimeș, adică Răchitiș, a unui mare număr de locuitori care se numesc majoritar „Olteanu”. Zeci și zeci de familii, numite așa. Încât, logica ne îndeamnă să credem că unii dintre haiducii lui Iancu Jianu, fugind prin munți de teama poterelor, ar fi putut ajunge în acest capăt de țară, urmând linia de graniță cu Imperiul Austro-Ungar. Răchitișul era pe atunci unul dintre primele sate de dincolo de graniță. Iar acei olteni, înstrăinați de familiile lor, poate că au povestit în versuri aventurile lui Iancu Jianu. Desigur că, este posibil ca această idee să fie doar rodul imaginației mele prea bogate, dar nici nu poate fi exclusă din ecuație.  

Oricum, iată că au trecut vreo 180 de ani, de când Alecsandri culegea poezia ori balada lui Iancu Jianu, din zona noastră. Și ea a reușit să se păstreze în memoria colectivă, având diverse variante, dar nu foarte diferite, deoarece transmiterea sa se făcea doar oral.  

Iar frumusețea obiceiurilor de iarnă, ne încântă de fiecare dată, chiar dacă știm de unde vin, de când vin….. E minunat că le avem. Alte popoare nu mai au demult aceste valori moștenite, și deseori vin la noi să le vadă.

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page