Una dintre problemele neamului nostru românesc a fost, dintotdeauna, cea a atacurilor asupra granițelor statale. Unele au fost adevărate invazii, soldate cu ocuparea teritoriului nostru timp de zeci ori chiar sute de ani, altele cu hărțuieli între vecinii de o parte și de alta a liniei de demarcație.
Pentru că unii dintre foarte tinerii mei prieteni mă întreabă adeseori care au fost începuturile Moldovei, am profitat de știrea din ziarul „Românul” din 1869, referitoare la granițe și încălcarea lor, pentru a spune în doar câteva fraze, câteva informații despre acestea.
Practic, acești munți au fost linia de graniță încă de când Moldova era sub stăpânirea Pecenegilor, în anii 1000, mai apoi cumanii, dar și alte popoare migratoare, pentru ca după aceea, acest pământ să fie subiect de rivalitate între unguri și tătari, apoi și polonezi și câți vor mai fi fost.

În anii 1300, în Maramureș exista cnezatul lui Dragoș, dar și ale altor cnezi. Dragoș a trecut munții, în Moldova, în 1346 devenind primul voievod al ei, adică Dragoș I. Acesta a fost începutul oficial al existenței voievodatului Moldovei. Mai târziu, în 1359, Bogdan, un alt cneaz din Maramureș, îl îndepărtează de la conducere pe nepotul lui Dragoș, devenind Bogdan I și declarând independența Moldovei. În 1362, în urma unor lupte crâncene duse de mai mulți aliați europeni, Moldova și Țara Românească scapă de sub dominația Hoardei de Aur a tătarilor, care amenința și alte țări.

Au urmat sute de ani de lupte, în care Moldova a fost râvnită de austrieci, de turci, de unguri, de polonezi și alții. Inutil să redăm aici toată istoria Moldovei, ea fiind un șir neîntrerupt de bătălii, de trădări, de jafuri și alte nenorociri.
La începutul anilor 1800, vămuirea trecătorilor și a mărfurilor care circulau între Moldova și Imperiul Austriac, se făcea la Comănești, deși granița fizică era la trecătoarea Ghimeș-Palanca. Aici exista o mică cetate construită de principele Gabriel Bethlen, între anii 1620-1621, consolidată mai târziu de Rakoczi al II–lea. În 1698 se construiesc aici și clădirile de vamă. După 1730, toate punctele de graniță ale austriecilor au fost întărite, pentru a împiedica pătrunderea ciumei dinspre Țările Române. Aici stăteau în carantină trecătorii, chiar dacă aveau de trecut și cu turme de animale.
Iată cum arăta harta principatelor Române, între 1866-1881, când granița era, evident, tot pe aici.

Oricum ar fi fost organizarea vamală, de o parte și de alta, singurul lucru cert este că Brusturoasa a fost vreme de sute de ani localitate de graniță. Până în 1918, granița cu Imperiul Austriac, apoi cu Imperiul Austro-Ungar se întindea de la ieșirea din Ghimeș, mergând pe toate coastele de munți ce treceau prin Palanca, Brusturoasa, Cotumba, Agăș, Sulța, Goioasa, adică toate satele aparținătoare de comuna Brusturoasa. Și între 1940-1944, când vama și trecerea graniței fuseseră reinstaurate la Palanca, care nu mai era a Brusturoasei, munții Brusturoasei erau tot pe graniță.

Dar, după această succintă prezentare a câtorva repere istorice, care vor să lămurească ingrata poziție a comunei noastre, să revenim la întâmplarea care ne duce înapoi în timp, mai exact în 1869.

În acel an, ziarul „Românul” consemna mai multe încălcări ale graniței, de către austro-ungari. La Oituz, unde nu le convenea linia de graniță, la CHEĂIA (???) unde fusese forțat punctul de grăniceri și soldații români au fost obligați să se retragă, dar și la Brusturoasa. La Brusturoasa (nu știm exact în care sat al ei), austro-ungarii au intrat peste graniță și au furat 1600 de oi.

După ce presa a continuat cu atacurile, pentru nerezolvarea acestor nedreptăți, guvernul a declarat că de fapt, ar fi fost furate doar 371 de oi, iar celelalte încălcări sunt neimportante. Răspunsul ziariștilor a fost că de fapt, furate au fost 1600, cele 371 fiind cele date înapoi. Oricum, ideea nu era despre numărul oilor, deși era foarte important și acest aspect, cât despre lipsa de interes a statului român pentru soarta locuitorilor, plus lipsa de reacție la ofensele aduse de acești vecini.
Supărarea jurnaliștilor acelor timpuri era că oficialitățile statului nu au luat măsuri de protest, ori de reparație a celor întâmplate. Erau acuzate că probabil vor destabilizarea românilor, iar nu recăpătarea demnității. Citind aceste articole, te duce gândul la zilele noastre, când autoritățile statului nostru, deseori își ascund capul în nisip, făcându-se că nu observă diversele jigniri pe care țara le primește. Deci, nimic nou sub soare.
Iată cum stăteau lucrurile pentru locuitorii din această comună. La margine de țară și la cheremul oricui voia să ne atace. Trebuie să le fim recunoscători înaintașilor noștri, care s-au jertfit pentru reîntregirea neamului românesc. Datorită lor, nu mai suntem un capăt de țară.

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.