Astăzi ne vom întoarce în timp, la vremurile de după cel de-al Doilea Război Mondial. Evident și cu câteva aspecte din Brusturoasa, care vor mai lămuri câteva lucruri din istoria locală.
Pe lângă naționalizarea tuturor fabricilor și a tuturor proprietăților celor considerați boieri, chiaburi, un prim pas a fost, la câmpie, luarea cu japca a tuturor pământurilor țăranilor, pentru înființarea unor structuri după model sovietic.

Aceste lucruri erau impuse de comuniști, care preluaseră conducerea țării, avându-i în spate pe ruși. De altminteri, toate tablourile din instituții, școli, erau ale lui Stalin, de parcă el ar fi fost președintele țării. Lozincile de la manifestațiile obligatorii, erau tot despre elogierea lui și a poporului rus.

Lozincile uzuale erau de genul: „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!”
Țăranii de la câmpie plecaseră din sate, pe de o parte fiindcă nu mai aveau decât casa, iar pe de altă parte erau ademeniți cu locuri de muncă în industriile nou formate prin exproprierea foștilor industriași. Totul era dat peste cap, nimic nu mai era ca înainte, iar oamenii erau complet debusolați. Elitele țării, foștii politicieni, foștii profesori, preoții, zăceau acum în închisorile comuniste, iar adevăratele valori erau complet răstălmăcite.
Trebuie menționat că o uriașă parte din tot ce se aduna din țară, mergea la ruși, drept despăgubire de război. Deși țara noastră fusese aliată cu rușii, ei au decis că merită să fie despăgubiți, fiindcă românii luptaseră și alături de germani. Ca urmare a acordurilor de la sfârșitul războiului, România, ca fostă aliată a Germaniei, a trebuit să plătească Rusiei suma de 300 milioane de dolari, sumă imensă în acele timpuri. Desigur, rușii au luat mai ales materii prime din subsolul țării, deși cărau de-a valma orice puteau prinde. Doar de la Ștei, o localitate din Bihor, vreme de 10 ani, rușii au cărat peste 300.000 de tone de minereu de uraniu. De altfel, zăcământul de acolo era atât de bogat, încât nu se mai osteneau să-l selecteze, ci îl cărau cu tot cu steril. Și nimeni nu mai calcula ce jefuiau rușii. Totul se fura în contul acestor despăgubiri.

Rușii au fost stăpâni pe România vreme de 14 ani, din 1944 până în 1958. În toți acești ani, trupe sovietice de ocupație, încă mai erau cantonate aici. În primii ani, numărul soldaților ruși erau de ordinul a peste 600.000 de oameni, deși unele surse spun că atingeau chiar 1 milion. Vă puteți imagina că ei trebuiau hrăniți și cazați, desigur pe spatele românilor. Începând cu anul 1949, numărul lor s-a diminuat la aproximativ 35.000 – 40.000 de soldați. Ei se ocupau cu colectarea acelor despăgubiri de război. La modul oficial, în 1958 au plecat, deși o parte au mai rămas. Cel mai rău a fost că sistemul impus de ei a continuat zeci de ani.
Cei care elogiază timpurile comuniste, cu siguranță știu prea puține despre aceste abuzuri și jafuri, care au rămas ca mod de operare și după plecarea ocupanților ruși.
Un prim pas spre aplicarea sistemului sovietic, în care colhozurile erau soluția bunului mers, a fost acela de a confisca toate pământurile țăranilor și înființarea G.A.C.-urilor, adică Gospodăriile Agricole Colective, mai pe scurt, începea colectivizarea. G.A.C.-urile aveau să se transforme cu timpul în C.A.P.-uri, care au existat până la revoluția din 1989. Cu producția acestora trebuiau aprovizionate orașele cu alimente iar, vreme de zeci de ani, cozile la orice au devenit o „normalitate”.

În zona de munte, nu s-a putut face acea colectivizare care avusese loc în zonele de câmpie. Asta, deoarece suprafețele deținute, chiar de către cei considerați chiaburi, nu erau destul de mari, și nici apropiate, pentru a fi comasate în așa fel încât să rezulte o întindere de pământ semnificativă, care să poată fi folosită conform ideilor comuniste. Așa încât, această idee a fost tergiversată, în încercarea de a se găsi o soluție.
În Brusturoasa, prin 1959 – 1960 s-a făcut o încercare de asociere a țăranilor, în ceea ce s-a numit „Întovărășirea – 1 Mai”. De la Mărioara și Culiță Coman, am aflat cum pe Camenca, la Șura Popii, acolo unde acum este biserica, se creaseră niște saivane, unde fuseseră adunate multe oi din sat. Chiar și părinții lor dăduseră câte două sau trei oi, ca de altfel toate familiile din sat, fiindcă nu au avut de ales. Un alt bătrân a confirmat că această formă de colectivizare din Brusturoasa se numea „1 Mai” și era condusă de Iftimie Neculai (Brăducu). Aceste oi trebuiau hrănite, așa că oamenii din sat dădeau cote de fân. Produsele rezultate de la oile adunate acolo erau, probabil, distribuite în sistemul socialist de stat. Se poate presupune că din acele vânzări de produse primeau niște sume de bani, care erau folosite pentru cheltuielile salariilor angajaților. Oricum, această tentativă de colectivizare nu a rezistat prea multă vreme, poate doi sau trei ani, doar că încă nu am aflat cauzele acestui proiect eșuat. Sunt destul de multe lucruri necunoscute, încă, despre această întovărășire.
Cotele de fân de altfel, au rămas în vigoare mulți ani. Gică Șelaru spune că el trebuia să dea 300 de kg de fân, în timp ce alții dădeau și câte 500 de kg, probabil în funcție de suprafețele deținute. Tot el ne spune că fânul adunat de la cote era adunat în niște clăi mari, în spatele căii ferate, imediat mai la vale de crescătoria de porci din sat. Adică mai la vale de gară. Pe de altă parte am aflat că și primăria avea terenuri cu fânețe, care erau lucrate, iar acel fân era folosit la hrana taurilor comunali, iar ce rămânea era dus cu mașinile undeva.
Între timp, practic de îndată ce s-au terminat tratativele de după război, comuniștii au început colectarea de orice se putea, pentru datoria de război către ruși. Absolut toată lumea era obligată să dea și evident că pentru cei cu pământ mai mult, cotele erau mai mari. Cei desemnați cu adunarea produselor, umblau prin sat cu căruțele. În ele încărcau porumb, cartofi, fasole, sfeclă, practic tot ce găseau. Erau cote de ouă, de lapte, de iepuri, de porci, de viței, iar oamenii nu au mai avut voie vreme de peste 40 de ani să taie vaci ori viței în gospodărie. Se ajunsese la unele absurdități de neînchipuit. Dacă oamenii nu aveau să predea cotele impuse, colectorii intrau în case și smulgeau covoarele de pe pereți, plăpumile ori cuverturile de pe pat, deși acestea erau deseori niște vechituri fără valoare. Doar că se instalase un fanatism fără sens.
În anii care au urmat războiului, în Moldova se instalase seceta cumplită. După un 1946 destul de slab în precipitații, urmase anul 1947 în care nu plouase practic deloc Oamenii nu aveau ce să dea de mâncare animalelor, nu se făcuse nimic în arături, nici iarbă pe dealuri. Evident că nu aveau din ce să dea cote. Iar în anii următori, bieții oameni abia începeau să se redreseze.
Spre ilustrarea modului cum se făcea colectarea cotelor, voi povesti o întâmplare din familia mea. Bunicii mei, Lența și Ghiță Bânțu, au fost socotiți chiaburi, pe criteriul că aveau pământ mai mult. Nu știm dacă la oamenii considerați mai săraci o fi existat oarece înțelegere, dar la chiaburi nu exista nici o milă. Oricum, rareori se puteau îndeplini acele cote. Și, într-o bună zi, iată-i pe colectori, care au venit la poarta noastră.
Bunicul nu era acasă, doar bunica Lența și sora tatei, care era mică pe atunci. După ce au încărcat tot ce au găsit, au constatat că nu fusese de ajuns, așa că au dat buzna în casă, pentru a mai lua ce se putea. Unul dintre ei a văzut într-un colț o pereche de bocanci noi, pe care bunicul îi primise de la C.F.R., așa că i-a înhățat și i-a atârnat cu șireturile de un braț. Pe bunica a apucat-o disperarea, la gândul că nu va ști ce să-i spună bunicului, când s-o întoarce acasă. Așa că i-a poruncit mătușii: „- Du-te la lemnar și adu toporul, că eu tot omor azi pe unul!!!”. Mătușa, speriată, a dat fuga afară și a venit cu toporul. Acel om, când a văzut că situația a degenerat, a lăsat ușurel bocancii jos, ieșind cu spatele spre ușă.
Alături o puteți vedea pe bunica Lența, poate cu vreo 8-10 ani înainte de această întâmplare.

Desigur că trebuie să vă împărtășesc și partea necunoscută a întâmplării, oarecum anecdotică. Bunica mea era o femeie mărunțică și care nu ar fi avut vreo șansă de a se lupta cu un bărbat. După plecarea acelor oameni, bunica i-a spus mătușii mele că nu trebuia să aducă toporul, pentru că cine știe ce ar fi urmat să se întâmple. Doar că mătușa era o copilă nevinovată, care nici măcar nu înțelesese ce se întâmpla.
Iată cum se petreceau lucrurile în acei ani grei de după război, când oamenii sufereau de foame, iar casele lor fuseseră distruse de luptele purtate pe linia frontului și care, din nefericire, s-au perpetuat în toți anii de comunism prost înțeles.

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.
❤️
Mulțumesc, draga mea! 💞
Regimul si-a continuat hrăpăreala până si-a dat duhul . Mergeam până la Pașcani pentru câțiva saci de cereale. Dacă aveai noroc să găsești! Prin anii ’82. Dar cota era cotă . Găini, vițel….
Îmi amintesc că tatăl meu a împins un vițel pe o rupă, sa-si rupă picioarele( doar asa puteai să poți „sustrage”,din cotă , carne pentru o ciorbă . Știu că am plâns mult timp , cât despre gustul cărnii nici nu am vrut să știu.
O, doamne!!!!! Ce trist! 🥺
Tata a fost arestat și dus cu cătușe pentru un vițel tăiat. Noroc că până la definitivarea procesului, a dat Ceaușescu o grațiere, pentru o zi festivă 🤦♀️