După cum spuneam și în articolul săptămânii trecute, prezentarea la simpozionul de la Muzeul de Istorie din Vaslui, despre obiceiurile de la noi din sat, a făcut senzație. Asta pentru că, pe lângă vânzarea ritualică a copiilor pe geam, cu scopul de schimbare a destinului, am mai relatat și despre vărsatul cositorului. Pentru voi, dragii mei prieteni din Brusturoasa, și din zona văii Trotușului, desigur că nu vi se va părea o sintagmă necunoscută, însă pentru generația mai tânără, ori pentru cei care locuiesc în alte zone, aflarea acestei tradiții va fi interesantă.

Acest ritual a fost folosit tot în ideea de rezolvare empirică a problemelor, venind din vremuri neștiute, a trecut prin generațiile străbunicilor, ale bunicilor, ale părinților, și mai rezistă și în zilele noastre. Este vorba despre vărsatul cositorului. Scopul acestuia este de alungare a sperieturii, însă are efect și pentru alte boli neclare, stări de rău fără cauze evidente. Iar faptul că încă mai este de actualitate, după cum veți afla, face să fie și mai special.

Revin la istoria familiei mele. Acel bunic al meu, al cărui soră cumpăra copii pe fereastră, era specialist în vărsatul cositorului. Iar bunica mea punea ventuze. Practic, oamenii acelor timpuri găseau soluții pentru bolile trupului, dar și pentru cele ale sufletului.

Copil fiind, nu am reținut detaliile ritualului de vărsare a cositorului, deși am văzut de multe ori procedeul, ba chiar am fost și eu „pacient”. Mai târziu, în tinerețea mea, bunicul meu i-a vărsat cositorul chiar și soțului meu, care fusese speriat de nu mai țin minte ce. În familia mea practicarea acestui ritual s-a oprit la acea generație, a bunicului meu. Din fericire, el s-a păstrat în alte familii din sat, ajungând până astăzi.

Cunoșteam o doamnă, de toată viața, știam că sora bunicii ei fusese un fel de lecuitoare, care se pricepea la descântece, chiar și la farmece, însă nu știam despre Elena, că se pricepe la vărsat cositorul, la descântece de deochi și la cine mai știe câte. Și desigur, că am stabilit o întâlnire, în care mi-a povestit cum este tehnica vărsării cositorului. Deși poate părea puțin probabil, are deseori solicitări pentru acest ritual. Ultimul caz, despre care știu, în urmă cu o lună, a fost al unei fetițe extrem de afectate de o sperietură, care a fost dusă de părinți la tot felul de medici, de analize, fiind declarată sănătoasă din punct de vedere clinic. Doar că starea ei se înrăutățea pe zi ce trecea. Nu dormea nopțile, avea stări de leșin, plus alte diverse simptome. Singura speranță rămăsese Elena.

Ideea e ca prin acest ritual să se descoperă cauza sperieturii, iar consumarea apei în care se varsă cositorul, va duce la vindecarea bolnavului. 

Primul pas este făcutul focului, deoarece este nevoie de jar. Pentru început, se sting cărbuni într-o cană cu apă neîncepută. Mereu mă întrebasem cum adică, apă neîncepută? Adică apă adusă de la fântână, într-o găleată, și acea apă era neîncepută, fiindcă nu fusese luată încă nici o picătură din găleată. Ori apa de izvor, care la fel, era neîncepută. În cazul Elenei, acea apă este adusă de la râul din spatele casei, într-o absolută tăcere. Cana nu se pune în nici un caz pe masă, de la început până la sfârșit. Așadar, cana cu apă este așezată la gura sobei, iar cea sau cel care descântă, va lua un cărbune din jar, îi va da drumul în cană și va acoperi cana cu palma. Apoi va face o cruce cu cuțitul deasupra palmei, în timp ce rostește un descântec, pe care desigur că nu vi-l spunem, fiind secret.

Urmează un alt cărbune, care se aruncă în aceeași cană cu primul și se repetă descântecul, apoi și a treia oară, în mod identic.

Când se termină de descântat jarul la gura sobei, se începe vărsatul cositorului. Cositorul se topește într-o lingură. Bolnavul este acoperit cu un cearșaf, iar prima dată va sta așezat. Cana cu apa în care s-au stins cărbunii este așezată deasupra capului bolnavului și în acea apă se toarnă cositorul topit din lingură, vreme în care se repetă descântecul. Cositorul se va întări în urma contactului cu apa, și va căpăta o formă, care poate fi a acelui animal sau om de la care a provenit sperietura. Uneori, sperietura poate proveni de la un zgomot din întuneric, ori de la ceva nedefinit, încât forma nu se poate distinge cu claritate.

După ce s-a vărsat cositorul deasupra capului, bolnavul este întins pe un pat, ori chiar pe podea, pentru a se continua procedeul, deasupra altor puncte cheie. Rând pe rând, acea bucățică de cositor se scoate din apă, se retopește în lingură, și se toarnă din nou în apa din cană, de data aceasta deasupra inimii, rostindu-se același descântec. Apoi cositorul se repune în lingură, se retopește și se toarnă iarăși în cana cu apă, de data aceasta deasupra burții, desigur că repetându-se descântecul. Apoi urmează deasupra genunchilor, apoi la tălpi. Bolnavul este întors cu spatele în sus și se reia procedeul, din creștet, apoi inima, la mijlocul spatelui, în spatele genunchilor apoi iarăși la tălpi. La fiecare punct, cositorul se retopește, se toarnă în cană și se repetă descântecul.

Când s-a terminat de descântat, bolnavul se ridică, apoi bea din cană nouă guri mici de apă, ținând cana pe dos. Din apa care rămâne, bolnavul se unge pe creștet, la inimă, la burtă, la genunchi și la tălpi. Puțina apă care mai rămâne, este aruncată peste câine, ori peste casă, în timp ce se spune „Să se ducă spaima, unde nu cântă cocoșul”. În caz că e iarnă și bolnavul are haine groase și multe, apa este pusă într-o sticluță, dusă acasă, iar acolo se unge cu această apă, aruncând restul pe câine.

Sunt câteva lucruri importante, care se respectă neapărat: Nu se varsă cositorul în post, nici înainte de răsărit, dar nici după apus. Acest procedeu se face neapărat de trei ori, în trei zile diferite. Uneori, dacă simptomele sunt foarte grave, se mai face o repetare de trei ori, în alte trei zile diferite. Elena ne spune că cel mai grav este atunci când cositorul din apă capătă forma unei coroane. Tot ea spune că la o sperietură mare, deseori cositorul se împrăștie în bucățele minuscule, uneori sărind chiar în afara cănii. Elena spune că ea folosește cositor găsit în bombele de pe dealuri, prin tranșee și cazemate, deoarece are o calitate mai bună. În zona noastră, în cele două războaie mondiale, s-au dus lupte crâncene, dealurile fiind pline de asemenea relicve. În ultimii ani acestea s-au mai împuținat, deoarece au mai apărut și căutătorii de comori, așa că Elena a mai completat cositorul cu altul din comerț.

Nu știu vouă cum vi s-a părut, însă eu am fost fascinată de complexitatea ritualului și de toată această poveste, care ne demonstrează că în ciuda modernismului din ce în ce mai accentuat, filonul de aur al tradițiilor noastre nu se pierde.

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

2 comentarii la „Tradiții vechi, dar actuale – vărsatul cositorului, leacul pentru sperietură”
  1. „Punctele cheie ” sunt chakrele , centre subtile ale ființei umane care odată deblocate, duc la vindecare treptată.
    Cărbunele este astăzi folosit în industria farmaceutică. Totul are explicații veridice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page