Cu siguranță că mulți dintre cititorii acestui blog, și-au pus măcar o dată întrebarea,  despre cum au ajuns boierii Ghica să stăpânească aceste locuri unde trăim noi astăzi.

Această chestiune m-a preocupat și pe mine, drept pentru care am mers înapoi în timp cu cercetările. În volumul de repere monografice „La Porțile Neamului”, apărut în anul 2020, am redat câteva dintre lucrurile aflate, care s-au dovedit a fi foarte interesante. 

Pentru a clarifica diverse aspecte, am fost la Arhivele Statului din Bacău, la Biblioteca Județeană Bacău, plus alte biblioteci digitale. Așa am descoperit volumul de „Amintiri”, scris de către istoricul Radu Rosetti, tatăl generalului Radu R. Rosetti, în care autorul face o radiografie extrem de amănunțită a societății din Moldova veacurilor trecute.

O carte care merită citită, măcar o dată în viață. Incursiunea fascinantă pornește de la sfârșitul anilor 1700, când boierii încă mai purtau caftane și giubele, adică acele haine lungi și largi, căptușite cu blănuri și brodate cu fire de aur, ajungând până la începutul anilor 1900.     

Iată cum începe istoricul, relatarea despre moșia Comănești:

„La Porțile Tîrgului-Ocnei se întindea, pînă la Palanca, la granița ungurească, urieșul domeniu Comănești, cuprinzînd 64 000 de fălci (adică peste 90 000 hectare). Partea principală era alcătuită din Comăneștii propriu-ziși, moșie domnească pînă la 1804, care se întindea de la satul Comănești pînă la graniță. Sătenii zisului sat făceau serviciu de plăieși, adică de păzitori ai graniții, și, drept simbrie pentru acest serviciu, aveau uzul locurilor de hrană ale acestui întins domeniu plus acel al pădurilor care alcătuiau cu mult cea mai mare parte dintr-însul. În anul 1804, domnul țării, Alexandru Moruzi, dărui logofătului Costache Ghica (Sulgiaroglu) întreaga moșie domnească Comăneștii și aceasta, după știința mea, a fost cea de pe urmă danie de moșie domnească în Moldova, pentru bunul temei că nu mai rămăsese alta. Urmași ai lui Costache Ghica, fiul său mai mare, Dumitrache, și nepotu-său Nicu, cumpărară pe de o parte de la răzăși părțile din Dărmănești și Dofteana, ajungînd astfeli cu hotarul pănă la porțile Tîrgului-Ocnei, iar pe de alta părțile din Văsiești și alte hotare cuprinse între Comănești și graniță, alcătuind acel complex urieș, în care au rămas numai două enclave relativ mici de loc mănăstiresc.”

Fiu al lui Dumitrache Ghica și al Zoiței Rosetti, hatmanul Nicu Ghica s-a născut la 1814. El a plecat în anul 1830 la Munchen împreună cu tata și cu moșii mei, care-i erau și lui moși (unchi), deși de o vrâstă cu dânsul. În curând după întoarcerea lui în țară, s-a căsătorit cu Catinca Plagino, fiica lui Dumitru Plagino și a Marghioliței Ghica (……). Soția lui Nicu Ghica era deosebit de frumoasă și înzestrată cu toate însușirile mamelor bune și a soțiilor iubitoare și credincioase. Tinerii soți s-au așazat la moșia Comănești a lui Nicu Ghica, un domeniu de 80 000 de fălci, care se întindea din Tarhaoș pănă la Slănic. Acolo, în satul Comănești, el a clădit o casă care, cum adesa a fost cazul la noi, era menită a servi de dependențe, dar pănă la sfârșitul veacului trecut a fost locuită de stăpânii moșiei. Împrejurul acelei case a plantat frumosul parc ce se vede și astăzi, prin care trece un braț al Trotușului. Iarna însă o petreceau la Ieși, unde Nicu Ghica era un favorit obștesc. Avea însă o mare meteahnă: patima cărților și, ca cei mai mulți boieri din generația lui, nu era deloc cumpănit în cheltuieli. Din cauza acestor două cusururi nu întârziese să se înfunde într-un noian de datorii”

Faptele, descrise de istoricul Radu Rosetti, sunt privite cumva ca din interiorul familiei. Din alte surse, aflăm că Nicolae Ghica a avut funcții importante de stat: Atașat diplomatic la Paris, guvernator al Băncii Naționale a României, apoi ministru în guvernul Marghiloman. Lucrurile se poate să fi fost mult mai complexe, decât le găsim în volumul de „Amintiri”, dar la fel de adevărate.

„La un moment dat, în anul 1851, Nicu Ghica s-a găsit atât de încurcat, încât n-a văzut alt chip de scapare decât vânzarea moșiei Comănești. A vândut-o lui Lascar Pașcanu, luând o arvonă de cinci mii de galbeni. Dar el iubea Comăneștii la nebunie; inima lui era legată de munții, de codrii, de apele vii și limpezi ale acestui domeniu crăiesc, unde lucrase și făcuse pentru viitor planuri de cari îi erau legate toate aspirațiunile. Apoi avea cinci copii. Când și-a refăcut socotelile și și-a adunat suma datoriilor, a constatat cu groază că, din prețul vânzării, nu-i mai rămâne aproape nimica. Și atunci, într-o clipă de deznădejde, s-a sinucis”.

Rămasă singură, cu cinci copii, Catinca nu știa ce să facă. Norocul a venit din partea familiei, care s-a mobilizat și au adunat bani, reușind cu mari intervenții să îl facă să se răzgândească pe Lascăr Patrașcanu, pentru a renunța la afacerea încheiată. Situația rămăsese, însă, foarte proastă în continuare. Catinca s-a mutat din Iași, la Comănești, aici cheltuielile fiind mult mai mici. Din fericire se deschisese atunci Banca Moldovei, unde a putut face niște împrumuturi cu dobânzi mai mici decât luau cămătarii vremurilor. Cu multă chibzuială și cu economii, Catinca a reușit cumva să răzbească, ba chiar și să își educe pe cei patru fii la universități din Viena și Berlin. Între timp, a venit Legea Rurală a domnitorului Al. I. Cuza:

„ Legea rurală, despre care se zicea că va ruina proprietatea cea mare, dar care a ajutat pe acei din proprietari care au fost cuminți, au vîndut bonurile la vreme și, din vînzarea lor, și-au plătit sau și-au redus în mod însemnat datoriile, a avut urmări folositoare mai ales pentru Ghiculeștii de la Comănești. Pe urieșul lor domeniu locuiau și făcuse boieresc mai bine de două mii cinci sute de gospodari, din care era un număr însămnat de fruntași cu cîte patru boi. Avură deci să deie vro douăsprezece mii de fălci, pentru care au primit o indemnitate de aproape optzeci de mii de galbeni (ceva mai puțin de un milion de franci în aur), aceasta bineînțeles în bonuri.”

Deși alți boieri au greșit, vânzând acele bonuri cu preț mic, Catinca a așteptat până s-au așezat lucrurile, obținând un preț bun, cu care a reușit să își redreseze situația financiară. După câțiva ani, terminându-și studiile, fiii s-au întors în țară. Între timp, fiica mai mică Maria, în 1869 a devenit soția prințului Alexandru B. Știrbei. A avut 8 copii, murind după nașterea fiicei sale Ioana, la 10 iulie 1885. Ioana este cea care mai târziu, avea să se căsătorească cu Radu R. Rosetti, iar numele său se află pe frontispiciul școlii din Brusturoasa. Revenind la mersul poveștii, aflăm cum Catinca a decis să le dea fiecăruia partea care i se cuvenea.

„În anul 1873 sau 1874, Comăneștii au fost împărțiți în chipul următor între cei cinci moștenitori ai lui Nicu Ghica. Moșia s-a împărțit întîi în două părți compacte, una mergînd de la porțile Tîrgului-Ocnei pînă la un punct la deal de Comănești și cealaltă de la acel punct la granița austro – ungară. Apoi aceste două părți au fost împărțite în cîte cinci părți și fiecare moștenitor a tras sorți pentru o parte din jumătatea de la vale a moșiei și alta în jumătatea de la deal. Sorții au dat Comăneștii propriu-ziși, cea mai în amonte din jumătatea de la vale, lui Dumitru, fratelui celui mai mare, împlinind astfeli visul lui cel mai scump.”

Mariei i-a revenit, pe lângă alte proprietăți, și moșia Brusturoasa, moșie care avea să îi fie dată de zestre Ioanei Știrbey, fiica sa mai mică. Iar partea aceasta de poveste se continuă la Brusturoasa, după cum am mai pomenit, dar vom mai și povesti mai încolo.

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

Un comentariu la „1804 – anul când Vodă Moruzi dăruia moșia Comănești, lui Costache Ghica”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page