Dragii mei, tare mi-ar plăcea să vă pot împărtăși tot ce aflu de la bătrânii din sat. Am mai făcut acest lucru și în alte articole de pe acest blog. După cum v-am mai spus, acel proverb care spune „Cine nu are un bătrân, să și-l cumpere”, este foarte folositor, desigur că pentru cei care îl înțeleg. A lăsa părinții și bunicii, aceste surse de cunoaștere a trecutului, neexploatate, este o mare pierdere.

Iat-o pe mama mea, pe când avea, probabil, 20 de ani.

De la mama mea, Elena Bânțu, pe care lumea o cunoaște drept Cocuța croitoreasa, am aflat și încă mai aflu multe lucruri de odinioară. Deși nu se mai poate deplasa, mintea o are încă teafără. Uneori, când vorbim despre cine știe ce, deodată își amintește ceva din trecut, pentru ca mai apoi să îmi povestească tot felul de întâmplări, ori despre cum era viața pe atunci. Am adunat tot felul de însemnări mici și interesante.

Ar trebui să menționez că, pe atunci oamenii nu umblau prea mult prin celelalte sate ale comunei, poate doar dacă avea membri ai familiei pe acolo, ori pământuri pe care trebuiau să le lucreze. Așa că ei știau mai mult ce se întâmpla pe lângă ei. Ei nici nu cunoșteau prea mulți oameni din alte sate. Nu existau curentul electric, televizoarele, telefoanele, ci doar ziarele, dar și acelea puține.

Când autoritățile voiau să dea de știre tuturor ceva, intra în acțiune paznicul de la primărie. Acesta pleca prin toate satele comunei, bătând într-o darabană, adică o tobă. El intra pe toate ulițele, așadar avea o sarcină grea, deoarece comuna era mare. Lumea se strângea în jurul lui, iar el începea să strige cu voce puternică, ceea ce avea de comunicat. Puteau fi anunțate alegerile din comună, ori înfieratul vitelor, ori ieșitul din fânaț al vacilor, etc., etc.

Din păcate, nu am găsit o imagine de la noi din sat, acesta fiind un toboșar care îndeplinea această funcție, dar în Banat.

Unul dintre motive putea fi acela de a anunța că oamenii trebuie să scoată primăvara vacile din fânaț, pentru ca iarba să poată crește până în august, când urma să fie cosită de către săteni. În caz că nu era respectată această obligație, vacile erau duse la obor, de către jitar, care era un paznic de pășuni. Pentru a-și putea recupera animalele, oamenii trebuiau să plătească o amendă. Vacile aveau voie să pască, pe timpul verii, doar pe islazul comunal.

Ca urmare a acestei obligații, se făcea înfieratul vacilor. Acest fapt era anunțat și el, tot cu darabana prin sat. Înfieratul se făcea în anumite locuri din fiecare sat. Fiecare vită era marcată, cu fierul încins, primind un pătrat cu un număr. Acel număr reprezenta parcela unde avea voie să pască respectiva vită. Încălcarea acelui perimetru desemnat, din islaz, era de asemenea sancționată.

Darabana era bătută prin sat și pentru ca oamenii să iasă la curățatul de spini a islazului, pentru ca vacile să aibă iarbă curată de păscut.

De asemenea și pentru ca sătenii să își curețe șanțurile, să-și văruiască pomii. Era anunțat când înțarcă (pleacă) oile la stânele din munții înconjurători, dar și când răscolesc (adică se întorc și se duc pe la stăpânii lor).

O altă relatare inedită a fost aceea că prin sate erau unii oameni care adunau din sat porci, și îi duceau în pădure la mâncat de jir. Porcarul primea o sumă de bani de la fiecare om, iar porcii erau însemnați, pentru a nu se încurca cu ai altora la întoarcerea acasă. Pleca la deal în septembrie, pe când se cocea jirul, care este fructul fagului. Dormea cu turma în pădure, timp de mai multe săptămâni, până prin octombrie, uneori până dădea înghețul. Mama își amintește despre păzitul porcilor de la Cotumba, pentru că ea acolo copilărise, în satul Surdu, care acum se numește Hângănești. Dar cu siguranță în toate satele era unul sau mai mulți porcari. Pe atunci cerealele erau extrem de puține, iar oamenii creșteau porcii cu buruieni și bostani. Toamna le mai dădeau să mănânce cruzari, adică păpușoi necopți. Așa încât, baza pentru îngrășatul porcilor era jirul, această sămânță fiind foarte gustoasă și foarte grasă. Din acele vremuri a rămas și vorba, pentru cineva care sforăie zgomotos, că „mână porcii la jir”.

Atât pentru astăzi din poveștile mamei, dar într-o altă zi vom mai descoperi și altele.

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page