Poate pentru că sunt într-o căutare continuă de întâmplări și povești din sat, ele vin spre mine, în cele mai neașteptate locuri. Zilele trecute, mergând în vecini la un praznic, cineva și-a amintit niște lucruri întâmplate în copilăria sa, în urmă cu aproape 60 de ani. De fapt, ele erau legate de cineva din familia sa, adică un bătrân de la acel timp, mai exact Gheorghe Andreșoaie, cunoscut drept Iura. Un alt vecin a venit și el cu o poveste despre acesta, completată de o altă vecină.

Omul mi s-a părut fabulos, pentru că deși nu avea o mână, își trăise viața la fel cu ceilalți oameni sănătoși, ba mai mult, dăruindu-le tuturor din prea plinul inimii sale. Era întotdeauna vesel, vedea partea frumoasă a lucrurilor, tratându-i pe toți cu îngăduință și rezolvând parte din probleme nu cu severitate, ci cu glume și eventual ironii fine. Trecuse prin cele două Războaie Mondiale, însă mâna și-o pierduse la gaterul pe care îl avea la pădure, la Păloșel. Viața sa nu a fost deloc simplă, pentru că e foarte greu să faci orice cu o singură mână. Pe atunci oamenii aveau gospodării grele, cu multe animale, cu pământ mult de lucrat, cu mult fân de făcut, pe toate dealurile. El făcea cât de mult se putea din toate acestea.

Poveștile au fost pornite de Gică Balcanu, al cărui bunic, Gheorghe, era cumnat cu Iura. Pe când Gică era micuț, având doar 4-5 ani, se întâlnea cu bătrânul care venea la grădina de lângă casa bunicului său.

Iura îl întreba:

  • Măi nepoate, ai mâncat azi?
  • Am mâncat!!!
  • Ai mâncat bine, bine?
  • Da!!!!
  • Atunci hai să ne luăm la trântă, să te văd cât ești de puternic!

Și micul Gică, văzându-l că nu are o mână, își imagina că îl va învinge ușor. Și se prindea la trântă. Bătrânul îl lăsa pe nepot să îl înfrângă, apoi îl lăuda cât este de puternic, și ce mușchi are…. Iar micuțul era foc de mândru și își încorda mușchii mâinilor mici.

Un alt nepot al lui Iura, Vasile, care locuiește tot pe aceeași uliță cu Gică, povestea cum bătrânul construise acolo un gard, singur. Nimic complicat pentru un bărbat. Atâta doar că Iura avea o singură mână. Din cealaltă mai avea doar un ciot lângă cot. Însă, așa cum era, nu cerea nimănui ajutor, ba chiar îi refuza pe cei care se ofereau să ajute. A săpat singur gropi, a pus stâlpi, lețuri, a bătut în cuie scândurile. Vasile povestește ce tehnică avea de a bate cuiele. Prindea cuiul în palmă, cu floarea între degete, și îl înfigea puternic în scândură, apoi lua ciocanul și îl bătea de tot.

Ne întrebăm azi ce ar face vreunul dintre contemporanii noștri care ar avea o problemă… Aproape sigur ar fi asistat social…

O altă vecină de pe uliță și-l amintește cum venea la grădină, după fasole, ori cartofi, cu o coșarcă agățată de ciotul mâinii, vesel, având pentru fiecare o vorbă de duh.

Am fost așa de încântată de personalitatea acestui om și am rămas cu o asemenea stare de bine, încât m-am gândit că ar trebui să aflați și voi despre el. Dar, parcă aș mai fi întrebat și pe alții care l-au cunoscut, gândind că sigur voi mai găsi câte ceva. Așa am ajuns la una dintre nepoatele sale, Nuța Mocanu, care în copilăria mică crescuse o vreme la acest bunic. La ea am găsit câteva poze, și alte câteva amintiri. Le punea, cu drag, tuturor nepoților, dar nu doar lor, câte un nume special, altul decât numele lor, care le definea câte o trăsătură specifică fiecăruia. Unora le-au rămas pe toată viața, ca de exemplu Gagarin. Altui nepot îi zicea Japonezu՚. Unei nepoate îi zicea, se pare, Felcerița. Și altora, dar nu am reușit să mai identific pe vreunul. Oricum, după spusele oricui am întrebat, cel mai mult pe lume îi plăcea să aducă zâmbete pe fața tuturor. Nu am aflat ca vreodată, să fi supărat pe cineva, trăia în cele mai bune relații cu familia, cu vecinii, cu colegii de serviciu. Asemenea om, rar să mai găsești.

Se născuse cândva prin anii 1890, dar nu a luptat pe front în niciunul dintre războaie, deoarece lucra la C.F.R. și fusese mobilizat la locul de muncă. Cândva, a construit un joagăr acționat de apă, undeva la gura Păloșelului. Acolo tăia lemn pentru oamenii din sat care aveau nevoie. Lucra doar el și fiul său, Grigore. După ce a ieșit la pensie, s-a întâmplat nenorocirea care l-a lăsat fără o mână. Dar necazul acesta nu i-a schimbat nicidecum felul de a fi. În continuare era pus pe șotii și pe glume.

Iat-o pe cea care i-a stat alături toată viața, Ileana, de mână cu nepoțica, Maricica.

Pe când era acar undeva la o stație, șeful de gară l-a pus să înfigă în pământ niște arpagic. Vrând să facă o glumă, a pus toți bulbii cu rădăcina în sus, gândind că nu vor ieși. Doar că nu ieșit șotia, fiindcă până la urmă ceapa tot a ieșit. Având permise de călătorie gratuită pe calea ferată, pe vremea comuniștilor, când nu se mai găseau de nici unele, deseori pleca la București, ori în alte orașe mari să mai aducă alimente. Tot așa, se ducea undeva și mai aducea vin și rachiu. Într-o tolbă ca de poștaș punea o dumiță de 3 litri de rachiu, iar în două bidoane de câte 20 de litri aducea vin. Fiecare bidon era pus într-un sac, sacii erau legați împreună și puși pe umăr. Așa, fără o mână, reușea să facă aprovizionarea. Într-o zi, Ileana i-a spus: Să nu aduci vin alb, dar nici vin roșu. De fiecare dată, la întoarcere, Ileana îl aștepta cu sania, ori cu căruciorul la gară. În acea zi, când a coborât Iura din tren, i-a dat sacii Ilenei. Surprinzător, bidoanele erau goale. Nu găsise alt vin, așa că nu adusese nimic! Povestea ajunsese de pomină.

Tot fără o mână, se ducea în fânaț, tăia crengi de alun pentru făcut târși și tot el, cu o singură mână, făcea căpițele. Se întâmpla să nu-i iasă prea bine, și uneori se răsturnau pe câte o râpă. Altul ar fi înjurat. Pentru el însă, era prilej de mare veselie. Avea o vorbă, pe care o adapta la diverse împrejurări: Iura face, Iura plătește. Sau Iura bea, Iura plătește.

Iată-l într-o poză, bătrân, dar cu un zâmbet cât toată fața. Ce ai mai putea spune?!

Vă puteți imagina că întâmplările ar putea continua, dar scopul acestui articol a fost cel de a descoperi o viață de om, demnă de a fi urmată. Fiindcă ne gândim, mulți dinre noi, că viața e mai grea decât oricând. Și nu descoperim nimic bun în cele ce ni se întâmplă. Iar Iura vedea întotdeauna doar partea plină a paharului. La fel am putea face și noi. Măcar în majoritatea timpului….

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

2 comentarii la „Iura bea, Iura plătește – o poveste despre un om minunat.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page