Nu demult, pe când la șezătoarea noastră ne străduiam să coasem o cămașă națională într-un timp foarte scurt, făcând muncă de echipă, mama mea a făcut o remarcă despre un obicei pe care îl uitasem. Pe când spuneam că eu fac o mânecă, altcineva o altă mânecă, dinaintele îl făcea o altă fată, deci totul era un zor maxim, ea a zis deodată că „Parcă faceți cămașă pentru ciumă”!!! Am rămas uimită de ce aud, mai ales venind din partea mamei.
Auzisem despre acest obicei străvechi, cercetasem la un timp despre el, însă îmi ieșise din minte. Așa că, pentru că subiectul a venit spre mine, m-am gândit că merită să scriu câteva rânduri despre asta. Cu siguranță mulți dintre voi, prietenii mei, ați auzit despre „cămașa pentru ciumă”. Însă fiind un subiect așa de rar discutat, poate veți fi uitat și voi, așa cum uitasem eu.
Intrând mai adânc în poveste, am întrebat-o pe mama de unde știe ea despre acest ritual, dar și de când a auzit despre el… Asta pentru că, din mulțimea de amintiri pe care mi le-a împărtășit, eu nu o mai auzisem vorbind despre așa ceva și m-am mirat foarte tare. Mai ales că mama nu a avut sursele pe care le avem noi azi, de a citi și afla orice.
Și iată ce am aflat. Mama avea o străbunică, pricepută la descântece de lecuit, de ursită, de dezlegare a farmecelor, de dragoste, de mană la vaci, plus o multitudine de alte tipuri de dificultăți. Iar acea străbunică, împreună cu alte femei anume, făceau acea cămașă a ciumei. Mama mea are acum 84 de ani, așadar lucrurile se întâmplau în urmă cu vreo 75 de ani, poate și până mai aproape de noi. Ele făceau acea cămașă atunci, în copilăria mamei, pentru ciuma vacilor, o boală foarte contagioasă care afecta major efectivul de animale din sate. Medicamente nu prea existau pe atunci, iar în mediul rural nici pomeneală să ajungă așa ceva, chiar dacă vor fi fost. Mama, copil fiind, nu era primită la întâlnirile străbunicii cu femeile, fie la descântecele pe care le făcea aceasta și nicidecum la crearea acelei cămăși pentru ciumă. Așa încât mama nu ar putea reda nimic din aceste ritualuri. Știe doar, cu siguranță, că străbunica era expertă în așa ceva. Putem presupune că la vremea când bântuia ciuma și printre oameni, străbunica și femeile pricepute făceau și pentru aceasta cămașă. Oricum, străbunica era vestită pentru știința sa, poate și pentru eficiență, deoarece veneau la ea oameni și din alte părți, nu doar din sat.
Ciuma fusese, vreme de secole, cea mai cumplită boală, care odată intrată într-o comunitate lăsa casele goale. Pentru ea nu exista leac. Dacă intra într-un oraș, populația era decimată aproape complet. În sate, fiind locuitori mai puțini, existau totuși posibilități de izolare. Iar femeile pricepute la leacuri și descântece, găsiseră această metodă ce părea că îndepărtează molima.
Deși la origini această cămașă se făcea pentru ciuma care afecta oamenii, venind spre prezent scopul conceperii sale s-a extins, după cum spuneam, și spre bolile animalelor. Și din lectura unui articol apărut în presă, am aflat că se făcea ritualul și pentru a combate lucrurile grave ce se întâmplau în comunități ori chiar în lume, cum ar fi fost războaiele. Iată ce consemnau niște reporteri de la Gazeta de Maramureș, cândva prin anul 2007, legat de cămașa ciumei.

Reporterii aflaseră de existența unei femei, pe care nu știau cum o cheamă, știau doar că i se spune „Înțelepciunea pământului” și că locuia pe undeva prin Târgul Lăpuș. Ei aflaseră că „(…) cea mai puternică armă împotriva ciumei, și a nenorocirilor în general, era considerată „cămeșa ciumei” și că „ultima cămașă a fost făcută în Țara Lăpușului, când au văzut ce nenorocire și ce moarte de om se întâmpla la televizor în 1989”. După mai multe cercetări au înțeles că ar fi chemat-o Ana Butcure, doar că murise deja. Oricum, fuseseră la ea mulți etnografi, cercetători, încât pe undeva există mai multe informații.
Mai aflăm din acel articol că: „Demult, bătrânii povestesc că ciuma umbla prin sate și se arăta ca o femeie urâtă, bătrână, care se lega de copii. Uneori oamenii o prindeau, și o băteau. Ea însă nu putea intra în casa omului de frica câinilor care o adulmecau și o mușcau. În concepția populară, ciuma e prietenă cu moartea. Se orientau și se strângeau nouă femei într-o casă, într-o marți seară. Și, în seara aceea, acolo unde se strângeau ele, torceau, țeseau și coseau o cămașă. Era a ciumei, cămașa ciumei. Apoi cămașa o luau trei femei și mergeau cu ea la despărțirea hotarelor. Și acolo o puneau. Apoi ciuma venea, își lua cămașa, se ducea cu ea și toată nenorocirea pierea din sat, toată, toată înceta apoi, de ziceai că nimic nu a nici fost, ca de acum ciuma avea cămașă și nimic nu mai făcea, ce făcea înainte”.

Din alte surse am aflat că într-o casă se adunau nouă fecioare, călăuzite de o bătrână pricepută la tors, țesut, cusut, dar mai ales la descântece. Începeau lucrul la apus, torcând cânepa, apoi țesând-o și în final, din pânza obținută cosând acea cămașă pentru ciumă. Lucrul era făcut într-o viteză incredibilă, iar pentru știe ce înseamnă să torci și să țeși cânepa, se poate aprecia ce muncă extraordinară era. Unele relatări spun că acea cămașă trebuia isprăvită până la miezul nopții, altele până la răsărit. oricum, tot era o misiune aproape imposibilă. La final, cămașa era dusă la răscruce de drumuri, îmbrăcată pe o momâie din paie și dat foc.
Oricare versiune am lua-o în considerare, cert este că acest ritual a existat. Se poate că, în funcție de diferite zone din țară, să fi fost unele deosebiri.
Iar faptul că și în Brusturoasa existase acest ritual mi s-a părut atât de special, încât am decis să vi-l împărtășesc și vouă.

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.