Mergând prin sat, în căutare de povești adevărate, am ajuns și la Ionică Alecsa, care s-a dovedit a fi un adevărat tezaur viu de informații. Este un bătrânel hâtru și cu răspunsurile pregătite mereu. Memoria îi este vie, știe să explice despre locuri și oameni, pe înțelesul celor mai tineri, făcând trimiteri spre familiile zilelor noastre, care să clarifice relatările. O singură întâlnire nu ne-a fost îndeajuns. Am revenit de mai multe ori, pentru că mai rămânea ceva și încă ceva de clarificat, ori de aflat. Desigur că din viața sa ar ieși o carte, însă azi vom afla câteva întâmplări din al doilea război mondial, iar dacă vom mai găsi timp, altădată vom reveni cu alte amintiri.

Iată-l (în stânga) pe tânărul Ionică, prin 1949-1950, doar la câțiva ani de la sfârșitul războiului, alături de prietenul său, Petrea Buzatu. Întâmplările din război erau foarte proaspete în memoria satului. Oamenii nu puteau uita trupele rusești care, deși veniseră ca aliate, se purtau ca niște trupe de ocupație. Pe lângă violarea femeilor, jefuiau tot ce găseau în gospodăriile localnicilor. Mama lui Ionică avea o scroafă și se temea că i-o vor lua rușii. Niște vecini au sfătuit-o să o ungă cu păcură, și să o ascundă. Degeaba, ei tot au găsit-o și, evident că au luat-o. Și fetele erau mânjite de către părinți cu noroi, îmbrăcate cu haine rupte, ascunse în beciuri, în poduri, pentru îndepărtarea soldaților.

Ionică era pe atunci un flăcăiaș la vreo 14 ani, umblând cu oile de la Preotese prin pădure. El era cioban la sterpe, fiind cam mititel pentru răspunderea de a păzi mânzările. Sterpele erau separate de mânzări, fiind mânate pe alte coaste de munte, ca să nu se amestece. Într-una din zile, Ionică s-a dus la stână, să ceară mâncare de la baci. Baciul era un sătean pe care îl chema Brescanu. Când a ajuns Ionică la stână, l-a găsit pe Brescanu stând pe o cioată, teribil de supărat. I-a spus că nu îi dă nimic de mâncare și că să plece. Ionică nu înțelegea ce se întâmplă. Apoi Brescanu i-a spus că veniseră rușii, care luaseră toate mânzările, plus tot ce mai găsiseră, adică toată brânza, făina și tot ce mai găsiseră de mâncare.

Iată-i pe soldații ruși, care se comportau ca niște stăpâni, ca niște cuceritori, jefuind totul …….. Oile confiscate erau în număr de peste 900 de capete. Și erau ale oamenilor din sat, date la vărat. După câteva zile, la Șugura fuseseră adunate ca la vreo 12.000 de oi, luate forțat de la toate stânele din zonă. Putem presupune acum, că le adunaseră acolo ca să le ducă cu trenurile, spre aprovizionarea armatei sovietice. Lucru pe care, copilul care era pe atunci Ionică, nu avea de unde să îl știe. El a plecat doar foarte supărat la tovarășul lui cu care păzea turma, neștiind ce să facă. În sat nu putea pleca, pentru că deja oamenii din sat erau fugari prin pădure, plus că mai aveau și acele oi în grijă. Așa că, au luat decizia să taie una dinte sterpele care îi aparțineau chiar baciului, și să o mănânce. Până la urmă, puținele oi care mai rămăseseră, le-au luat tot rușii. Ionică avea să rămână cioban, adunând până la urmă nouă veri și toamne în munți. Lucru bun pentru el, deoarece îndată avea să vină marea foamete din 1946-1947. De bine, de rău, spre deosebire de alți oameni necăjiți din sat, avea măcar ceva brânză de mâncat, fructe din pădure și cumva a trecut peste acea perioadă grea.

Ionică a avut un frate, care a luptat pe front, căzând prizonier la ruși. A fost  dus în munții Urali, unde a stat doi ani și jumătate. La întoarcere, vreme de săptămâni întregi, a venit pe jos. Era împreună cu alți foști prizonieri, iar de mâncare nu aveau absolut nimic. Mai auzisem că în război oamenii, de foame, mâncau cadavre de animale moarte, coajă de copac, rădăcini, bocancii fierți, dar ceea ce au mâncat acei bieți oameni, nu mai auzisem. Așadar, culegeau de pe unde găseau, oase de cal. Le ardeau, iar cenușa rezultată o amestecau cu puțină apă, mâncând apoi acea pastă! De necrezut!

Și iată cum amintirile tragice ale moșului Ionică Alecsa, ne-au dezvăluit câteva frânturi din experiența zguduitoare prin care a trecut omenirea în războaiele care au distrus totul în cale. Oamenii au trecut prin asemenea greutăți de neînchipuit, încât aproape că nu le putem cuprinde cu mintea noastră de azi. Sărăcie cumplită, foamete îndelungată, copii orfani, boli pentru care nu existau medicamente și oamenii mureau în continuare….. Lista de nenorociri ar putea continua pe o pagină întreagă. Din păcate, nu pot pune într-un singur articol întâmplările altor și altor oameni din sat, pe care le am adunate. Ele mi-au format o imagine de ansamblu asupra teribilelor timpuri pe care le-au trăit oamenii din Brusturoasa. Sper ca într-un articol viitor să vin cu alte mărturii cutremurătoare.

Unul dintre scopurile acestei postări, este acela de a explica tinerelor generații, de ce părinții și bunicii lor au o cu totul altă percepție asupra vieții. De ce sunt economi, chibzuiți cu cel mai mic lucru, care poate părea fără valoare. Dar când nu ai avut de nici unele, în cel mai strict sens al cuvântului, nu poți înțelege de ce oamenii din zilele de acum se plâng că e tare greu. Când hainele sunt în număr infinit, când galantarele se prăbușesc sub greutatea alimentelor, când există electricitate, mașini de spălat, automobile aproape la fiecare casă, televiziune și internet….. Și pe același criteriu, înșiruirea lucrurilor bune ar putea umple o pagină întreagă. AZI TRĂIM BINE! TREBUIE DOAR SĂ ÎNȚELEGEM. Iată cum două puncte de vedere, atât de diferite, pot duce la pierderea încrederii și de o parte, dar și de cealaltă. Pot duce la lipsa respectului tinerilor față de cei vârstnici, iar la final, pierderea identității.

Dragi tineri! Mergeți la bunicii voștri și întrebați-i cum le-a fost copilăria, cum erau vremurile pe atunci, pentru că atunci când veți fi adulți și veți vrea să aflați, poate ei nu vor mai fi lângă voi…. O să descoperiți cât de minunate sunt acele ceasuri de rememorare a timpurilor trecute. Aveți niște comori, în fiecare familie, așa că nu le lăsați să se piardă!

De Liliana Atomulese

Născută în Brusturoasa, pasionată de istoria locală.

3 comentarii la „Amintiri din război, Ionică Alecsa – 94 de ani”
  1. Și bunica mea îmi povestea cum 2 fete au fugit înspăimântate, din centru până la Popoiu, de frica rușilor, le-a ascuns bunica și nu le-au găsit . Și mama mea povestește cum frații s-au dus în Ardeal la muncă și bunicul mergea până la Timișoara să aducă un săculeț de făină și aceea uneori avea gust de gaz. Și despre refugiere. Au trăit vremuri grele, dar ei spun ca tot erau mai frumoase, că era lumea mai necăjită, dar mai prietenoasa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page